Lucurile semnificative sunt acelea pe care, atunci când le "câştigăm" sau le "pierdem" începem să ne schimbăm. (Este aici un fenomen curios. Ca să te poţi schimba trebuie "loc". Să ai "loc în tine". Şi nu poţi avea loc în tine dacă nu faci puţin liber celuilalt. Apoi trebuie să poţi să te opreşti un pic "din drum" şi să vezi ce (ţi) se întâmplă. Să dai. Din tine.) De pe vremea chinezilor antici ştim că semnificativul este, de fapt, o constelaţie de lucruri mărunte. Dacă nu vă plictiseşte să fiţi un pic romantici, aş alătura semnificativul cu imaginea sumedeniilor de pietricele de pe marginea mării, care, udate de răsărit şi de stropii mării, devin "perle în soare" (măruntul devine semnificativ).
Este ceea ce instituţiile de azi, căzute într-o ciudată febră birocratică, pierd. Europenizarea instituţiilor noastre nu face decât să înlocuiască o birocraţie stupidă cu alta, centrată pe "memo"-uri şi "standarde", asasinând ideea şi deci funcţia pentru care au fost creeate (şi deci, se plasează în afara interesului public pe care pretind că-l deservesc). Pierd realitatea semnificativă. Măcar de s-ar mulţumi cu asta, dar promovează această realitate mortificată prin traininguri, fişe, chestionare şi alte chestii cu care "îmbunătăţesc" organizaţia, omorându-i şi pe oameni. Iar când instituţia astfel mortificată ajunge să producă curricula şcolară, de pildă, transmite virusul morţii şi la oamenii tineri.
Dar cum e cu viaţa, cu viaţa personală? Unii dintre noi dau alergatul după metrou, după semaforul verde, după burse sau după orice alte lucruri, pe faptele semnificative. Omul de rând este genial atunci, când, de pildă, alergând după metrou se gândeşte, fie şi o fracţiune de secundă, la parfumul trandafirului pe care tocmai l-a dăruit sau primit, continuând să alerge prin zloata grabei zilnice. Măruntul acesta semnificativ este lumina vieţii fiecăruia dintre noi. Gândiţi-vă doar că, adunate, aceste mărunturi, udate un pic de soare şi de mare, devin perlele vieţii noastre, ale fiecăruia.
Dincolo de "povestea" asta irealistă (oare?), rămâne însă dovada că viaţa este a lucrurilor semnificative (care prin semnificaţii devin parte din noi, adică din viaţă, deci, mai mult decât lucruri) - "vezi" fotografia.
(Dacă vă face plăcere să ascultaţi un "mix" între nostalgic şi o exprimare mai "hotărâtă" a acelui din viaţă care uneori ne poate face să mergem mai departe, uneori chiar "pe sub lume": Cronologia, partea a 6-a de Jarre, unde percuţia şi basul - chitară şi clape, punctează dreptul la decizie, iar acordeonul combinat cu armonia clapelor de fundal, frumuseţea drumului ca şirag al clipei - nostalgia ei. Fără nostalgie rămânem să alergăm la infinit după semafoare pe verde, metrouri şi oportunităţi financiare.)
