Ce ne trebuie (2) - o trecere în revistă a problemelor

Problema tinerilor - fără speranţa unui rost energiile se risipesc, implicarea se diminuează în conduite de tipul "scapă cine poate". Pentru asta Universitatea trebuie să devină meritocratică, politica să aibă nevoie de ştiinţă, capitalismul local de tineri care să-şi folosească gândirea, nu doar de excutanţi. Locuinţe prin democratizarea creditului şi punerea lui în acord cu priorităţile naţionale. Dar pentru asta trebuie o elită politică aptă să gândească în asemenea termeni. Cosmpolitismul este un factor de blocaj şi de indolenţă politică. Subvenţii pentru experienţă - prin burse de studii, prin reintroducerea serviciului social, conexarea capitalului cu învăţământul la scară generală.

Problema rurală - 40% dintre români trăiesc la ţară. România este o ţară într-un picior. Reintroducerea demnă a satului în economia naţională. Am mai discutat despre asta, inclusiv problema ţărănimii şi bizara confuzie dintre fermier şi ţăran.

Problema industrială - demagogia după care "doar firmele mici", "doar firmele privatizate", "doar cele care produc pentru export" trebuie încurajate, trebuie să înceteze. Industria reprezintă zona de aplicaţie a intelegenţelor unui popor chiar în procesul prefacerii naturii. Având în vedere provocările din ordinea mondială, de încurajat industriile strategice cu participaţii ale statului (ca garant al interesului public), de încurajat o constelaţie de start-up-uri ale inteligenţei private, care să producă noi tehnologii şi, implicit, noi cerinţe de consum, care să fie preluate de marile companii.

Problema bancară şi a burselor - socializarea creditului. Profit, profit, dar nu pe seama economiei reale. Economia speculativă să devină secundară în raport cu interesul public. Băncile încurajate să devină factor motor al creşterii printr-o politică inteligentă de creditare şi în acord cu ciclul real de producţie (inclusiv din agricultură). Subvenţionarea ideilor valoroase, nu doar si nu în primul rând a "balanţei contabile". Dezvoltarea unui sistem naţional de asigurări şi de sprijin interbancar pentru garantarea creditelor în situaţii de risc, dar necesare. Bursa - ca loc al transparenţei circulaţiei financiare şi al valorii economice.

Problema sănătăţii - sănătatea este indicatorul fericirii unui popor, parte a "capitalului social" şi arată validitatea încrederii sociale. Cu cât lumea este mai nefericită şi mai înstrăinată, cu atât presiunea pe componenta somatică a insului este mai mare. Redarea demnităţii actului medical şi a corpului medical (alături de profesori, militari, judecători).


Problema infrastructurii - repusă în cele două funcţii majore: primul, de sistem circulator al societăţii şi al economiei (circulaţia mărfurilor, alături de producţie şi distribuţie reprezintă fundamentul vieţii economice). A doua funcţie - supapă prin care se recuperează creşterea economică în situaţii de criză prin investiţii întărite. Investesc în infrastructură, repornesc tot circuitul naţional economic. În plus, numai printr-o infrastructură inteligent pusă la punct (adică nu facem neapărat străzi late peste tot, că nu vrem să slăbim peisajul, satul sau altele) contribui la democratizarea reală a societăţii: insul are acces la orice colţ al ţării. Libertatea de mişcare este o parte esenţială a democraţiei. Pierderea de vreme prin ambuteiaje, sau, la modul suprem, prin lichidare prin accidente stupide, sunt expresia precarităţii lugubre a democraţiei de până acum.

Problema educaţiei - spusărăm anterior că profesorul are importanţă naţională. Educaţia este un fenomen constant şi fundamental prin care omul devine ceea ce este. Profesorul este personajul social însărcinat cu distribuirea educaţiei. Este mai mult decât o profesie. Este un veşnic apostolat. Şcoala şi profesorul trebuie lăsate să distribuie recompense şi sancţiuni în raport cu meritul şi cu condiţia socială a celor ce învaţă. Copiii săraci trebuie neapărat asistaţi în raport cu meritul. De renunţat la demagogia aşezării şcolii doar pe principiul recompensei. Reaşezarea curriculei în acord cu imperativul formării şi eliberării personalităţii. Omul educat este acela care-şi cunoaşte vocaţia şi o poate pune în slujba societăţii. Restul este demagogie. Profesorii trebuie lăsaţi să predea. Hârtiile se fac la secretariat. Şi acestea să fie cât mai puţine.

Problema justiţiei - aparatul legislativ este victima modului în care corpul politic a înţeles până acum să facă legile. Corpul profesional al judecătorilor, procurorilor, avocaţilor să facă legile, în acord cu propunerile specialiştilor din celelalte corpuri profesionale-ocupaţionale, nu politicienii. Politicienii să propună legile. Procuratura să reprezinte un vârf al interesului public, nu o primă trambulină pe drumul câştigului în sfera justiţiei (în momentul de faţă procuratura este considerată "intrarea" în rândul corpului juridic, fiind cel mai prost remunerată, supusă presiunilor politicului şi instabilităţii administrative).

Problema administraţiei - este una dintre cele mai grave erori mediatice, că România are prea mulţi funcţionari. Nu. România nu are un corp de funcţionari stabil şi cu experienţă, oamenii sunt rău concentraţi, prost plătiţi. Comportamentul anarhic al funcţionarilor este cauza proastei distribuţii a acestui corp profesional fără de care societatea s-ar bloca. Transformarea corpului funcţionarilor din simpli executanţi sau de prelevatori de impozite într-un aparat care serveşte cu adevărat România şi interesul muncii (private sau de publice). Profesionalizare, remunerare, responsabilizare, distribuţie coerentă în teritoriu în raport cu nevoile locale.

Ce ne trebuie

Mai întâi de toate să lase deoparte limba de lemn.
Detaşarea de falsele recompense anexate limbii de lemn care omoară voinţe, care ne îngenunchează de atâta vreme.
După renunţarea la limba de lemn pe post de limbă de clopot în capul scobit de creier, vor începe să răsară adevăratele priorităţi.

Încurajarea împletirii voinţei individuale cu nevoile colective - spiritul întreprinzător.
Eliberarea României din noua dogmatică a fiscalismului şi a noului birocratism (acum îi zice "european" - acte peste acte, hârtii peste hârtii).
Înconjurarea de oameni de instituţii cu viziune şi capacitate de muncă. Detaliul subordonat direcţiei de dezvoltare şi ţării, nu ţara subordonată detaliului.

Educaţia ca recucerire a personalităţii - pentru cine doreşte. Personalităţi pentru instituţii. Instituţii pentru România, nu România pentru instituţii.
Educaţia pentru un salariu decent - pentru cei ce vor doar o calificare pentru un salariu.
Recuperarea demnităţii sociale a profesorului. Nu oricine însă poate fi profesor. Trebuie vocaţie, nu formulare pentru a fi profesor. Dedicare, nu lozinci. Oprirea gravei confuzii între educaţie şi management. Directorul şcolii pricepe misiunea socială a educaţiei. Managerul numără creioanele şi le alege pe cele mai ieftine. Managerul este util. Profesorul este un imperativ naţional.
Oprirea inflaţiei de diplome. Oprirea maladiei certificărilor de către inşi şi instituţii care nu au vocaţia validării cunoaşterii. Meritocraţie prin educaţie, cu alte cuvinte.

Repornirea economiei prin aşezarea circuitului banilor în aşa fel încât aceştia să facă legătura dintre muncă şi valoare (salariu, câştig de altă natură, etc.) prin politici fiscale (taxe şi impozite) care să descurajeze comportamentele speculative (cu moneda în special) şi să încurajeze activităţile care facilitează viaţa (munca) unui număr cât mai mare ("câştig de civilizaţie").
Aşezarea preţului energiei în raport cu interesul celor care au iniţiativă şi muncesc.
Descătuşarea muncii blocate prin lucrări cu minte în infrastructură. Încetarea vânzării marilor proiecte către companii leneşe. Export, dar nu oricum. Subordonez exportul priorităţilor pieţei interne. Nu export pentru a procura valuta cu care să se joace imbecilii pentru care ziua de mâine se reduce la pragul unei maşini scumpe şi al unei vile cu fiţe.

Desfiinţarea companiilor şi agenţiilor-latifundii, unde locurile de muncă sunt de fapt sinecuri pentru o încrengătură de incompetenţi, lipsiţi chiar şi de valoare politică (ce "greutate" au ţiparii ăştia de mol, nu se ştie).

Recuperarea demnităţii satului printr-un proiect care să mai conserve ce se poate din ţăran (satul este sursa ordinii noastre, a creştinismului cosmic - vorba lui Eliade, dincolo de care totul este o loterie), şi care să valorifice pământul nu doar pentru interesul întreprinzătorului. Pământul trebuie valorificat pentru sat (care e bine să rămână sat, nu cartier de vile, spusărăm de ce), nu doar pentru interesul întreprinzătorului şi, evident, în raport cu propriul echilibru ecologic. Satul trebuie aşezat într-o relaţie corectă cu oraşul prin centre de colectare echitabilă a produsului agricol.

Administraţiei să-i intre în sânge principiul controlului constant (follow up) al prestaţiilor în folos public şi al dezvoltării infrastructurii (drumuri, grădiniţe, parcuri). Noi nu reparăm străzile. Pur şi simplu le reasfaltăm. Nu ştim să curăţăm semnalizarea drumurilor. Le mai cumpărăm odată. Nu ştim să urmărim lucrările din mers. Le blocăm, reluăm licitaţia şi tot rău iese. Lucrurile trebuie să fie date în folosinţă după ce au fost testate şi certificate în raport cu interesul comun: nu declar finalizat un refugiu de tramvai peste care mă sui noaptea cu maşina că nu e corect semnalizat, nu fac şanţuri pe 2500 km de drumuri naţionale fără să le pun grătar şi nu fac bulevarde fără treceri de pietoni. Descopăr noţiunea de parcare şi de lucrări de infrastructură în marile oraşe, şi, în acest fel: pornesc economia, fluidizez traficul, cresc calitatea vieţii (prin salariile celor ce fac respectivele lucrări şi prin descongestionarea traficului). Nu mă apuc să împânzesc Bucureştiul cu mobilier stradal când eu am intersecţia blocată, că nu s-a făcut nimic la ea de pe vremea lui Ceauşescu. Degeaba sărbătoresc zilele Bucureştiului dacă mă muşcă maidanezii prin parcuri.

Recuperarea pentru conştiinţa publică a rădăcinilor noastre. Este condiţia demnităţii colective. Fără demnitate nu putem transforma talanga limbii de lemn în creier. În plus, nu trebuie mare lucru: turism cu cap, spre propriile origini, şi o curricula demnă, nu una a imitaţiei unor modele care nu mai sunt vii nici acolo de unde se crede că vin (eliberarea şcolii de spectrul gândirii prin prescriptori).

Încurajarea culturii. Cultura să circule în societate, să se democratizeze accesul la ea. Dar nu de dat drumul la noroiul autoînjurăturii. Cultura care ridică, distribuie modele şi pune pe gânduri.

Depăşirea condiţiei ţării de catâr rău plasat în relaţiile cu vecinii majori (şi mă refer la stârnirea inutilă a ruşilor) sau de yesman stânjenitor. Clarificarea statutului românilor minoritari în propria lor ţară. Românii de pretutindeni, punte între interesul naţional şi celelalte societăţi şi state. Dar pentru asta trebuie să începem să facem politică externă şi administraţie în interior. Până acum, România a însemnat doar o societate abandonată.

Despre lucrurile semnificative

Lucrurile semnificative sunt acelea pe care, atunci când le "câştigăm" sau le "pierdem" începem să ne schimbăm. (Este aici un fenomen curios. Ca să te poţi schimba trebuie "loc". Să ai "loc în tine". Şi nu poţi avea loc în tine dacă nu faci puţin liber celuilalt. Apoi trebuie să poţi să te opreşti un pic "din drum" şi să vezi ce (ţi) se întâmplă. Să dai. Din tine.) De pe vremea chinezilor antici ştim că semnificativul este, de fapt, o constelaţie de lucruri mărunte. Dacă nu vă plictiseşte să fiţi un pic romantici, aş alătura semnificativul cu imaginea sumedeniilor de pietricele de pe marginea mării, care, udate de răsărit şi de stropii mării, devin "perle în soare" (măruntul devine semnificativ).

Este ceea ce instituţiile de azi, căzute într-o ciudată febră birocratică, pierd. Europenizarea instituţiilor noastre nu face decât să înlocuiască o birocraţie stupidă cu alta, centrată pe "memo"-uri şi "standarde", asasinând ideea şi deci funcţia pentru care au fost creeate (şi deci, se plasează în afara interesului public pe care pretind că-l deservesc). Pierd realitatea semnificativă. Măcar de s-ar mulţumi cu asta, dar promovează această realitate mortificată prin traininguri, fişe, chestionare şi alte chestii cu care "îmbunătăţesc" organizaţia, omorându-i şi pe oameni. Iar când instituţia astfel mortificată ajunge să producă curricula şcolară, de pildă, transmite virusul morţii şi la oamenii tineri.

Dar cum e cu viaţa, cu viaţa personală? Unii dintre noi dau alergatul după metrou, după semaforul verde, după burse sau după orice alte lucruri, pe faptele semnificative. Omul de rând este genial atunci, când, de pildă, alergând după metrou se gândeşte, fie şi o fracţiune de secundă, la parfumul trandafirului pe care tocmai l-a dăruit sau primit, continuând să alerge prin zloata grabei zilnice. Măruntul acesta semnificativ este lumina vieţii fiecăruia dintre noi. Gândiţi-vă doar că, adunate, aceste mărunturi, udate un pic de soare şi de mare, devin perlele vieţii noastre, ale fiecăruia.

Dincolo de "povestea" asta irealistă (oare?), rămâne însă dovada că viaţa este a lucrurilor semnificative (care prin semnificaţii devin parte din noi, adică din viaţă, deci, mai mult decât lucruri) - "vezi" fotografia.

(Dacă vă face plăcere să ascultaţi un "mix" între nostalgic şi o exprimare mai "hotărâtă" a acelui din viaţă care uneori ne poate face să mergem mai departe, uneori chiar "pe sub lume": Cronologia, partea a 6-a de Jarre, unde percuţia şi basul - chitară şi clape, punctează dreptul la decizie, iar acordeonul combinat cu armonia clapelor de fundal, frumuseţea drumului ca şirag al clipei - nostalgia ei. Fără nostalgie rămânem să alergăm la infinit după semafoare pe verde, metrouri şi oportunităţi financiare.)

America a pierdut România

A pierdut-o pe drum. În 1945, la Yalta, când a dat-o pe tavă ruşilor, să nu-i supere, să-şi poată retrage soldaţii acasă (nu a făcut-o datorită prostiei lui Stalin, care a făcut năzbâtii în Berlin, declanşând o criză care s-a întins aproape 20 de ani). După aceea, când s-a grăbit cu Ceauşescu, ba să-l facă oponent al ruşilor, ba să-l facă stalinist. A mai pierdut-o odată după 1989, încurajând spilcuiala agresivă, a aşa-numitei "societăţi civile" fără memorie istorică, venind peste noi cu câteva vapoare de cuvinte, în loc să vină cu fabrici şi autostrăzi, sau măcar cu management. S-a tot jucat cu noi pe mâna altora în Harghita şi Covasna, ca şi când românii de acolo i-ar fi asuprit pe unguri (vă mai amintiţi dintre primele preocupări ale secretarului american James Baker dimpreună cu senatorul Tom Lantos?). Toate astea se potriveau ca o minune cu dorinţele URSS-ului, ulterior ale Rusiei, de a nu ne "integra" în Vest. De ce? Pentru că încurajau orice, numai dorinţa de libertate a poporului român nu. Acuma ce fac? După ce îşi lansară socialismul care le va amaneta zilele şi odată cu el, liniştea economică mondială - vezi "America's public debt. Tomorrow's burden". The Economist, 22 oct.) zisără să meargă mai departe cu noua preocupare (socialistă): "Raportul pentru 2009 al Departamentului de Stat privind libertatea religioasa, lansat luni la Washington, aduce o critica dura la adresa Bisericii Ortodoxe Romane, careia Statele Unite ii reproseaza, in principal, ca isi foloseste influenta asupra politicienilor pentru a obtine decizii in favoarea sa si in detrimentul minoritatilor religioase, cum ar fi greco-catolicii, protestantii, romano-catolicii sau martorii lui Iehova. Cazurile semnalate cu precadere de raport sunt cele privind refuzul BOR de a restitui bisericile greco-catolice, accesul inegal la educatie religioasa si acordarea de fonduri disproportionate pentru bisericile ortodoxe." (9am.ro) Noi oprim aici cu comentariul. Poa' să-şi retragă "armata rotativă" (că e mică, că - sic! - stă aici după ce ne rugarăm nu ştiu cât de ei, că militarii sunt "aduşi prin rotaţie" după ce stau câteva luni la noi sau pe alte teatre, că ne legară de nişte condiţii foarte stranii ca să intrăm în NATO - e drept, nemărturisit publice, dar ne duce capul: fregatele cele învechite şi autostrada bechteliană). Pierzând Biserica, ai pierdut poporul. Ţine NATO cu ăştia de se tot înclinară în faţa lor până acuma, şi care au creierii făcuţi doar din ghiul şi vile. De aia zisărăm că pierdură România. Dar ce contează? Rămâne de văzut cât va conta, Doamne fereşte! Noi rămânem cu noi înşine, "Europa" de piaţă şi cu ruşii. Dar pentru a reevalua situaţia e cale lungă. Că opinia publică este rău informată, iar tinerele elite înţepenite în limba de lemn a "integrării euratlantice" şi a "ameninţării teroriste" (România nu are nici o prioritate în capetele lor.) şi de ăştia bătrânii nu am ce să zic - doar ei ne adusără acilea, bârfind ţara pe la coţurile istoriei.

http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/International/141689/Raport-SUA-Statul-Roman-incurajeaza-abuzurile-Bisericii-Ortodoxe.html

Şoptirea neputinţei

Una dintre cele mai frumoase fotografii. Vă vine să credeţi că praful are momente când e mai puternic decât marea? Marea este în stânga, iar luminile din fundal dreapta parcă îşi şoptesc neputinţa.

Uneori, atunci când cuvintele nu mai au încărcătură, nici neputinţa nu mai poate fi mărturisită, e abia şoptită. Sunt momente, în viaţă, în care nici ţipătul nu se mai aude. Este clipa când te întrebi ce cauţi tu, din moment ce nici ce nu este nu poţi să spui. Lipsa nu mai poate fi numită. Ca golul acoperit de praf dintre luminile de pe marginea mării şi ocean.

Şi nu e vorba doar despre vreo "stare" psihologică. Praful îţi intră în sânge şi circulă prin suflet. Nu doar al tău. E vorba de momente în care şi mecanismul social se gripează. În care vorbim, dar nu ne spunem nimic. "Durerea nu mai circulă" prin lume. Şi nici bucuria. În fine, ne mai înveselim, pe ici pe colo. Dar relaţia socială se umple de praf care acoperă cu rugină tot. Iar logica socială devine una a neputinţei. Ştim - de la ştiinţă - câte ceva. Dar nimic nu se leagă. Ce folos?

Pentru că unul dintre imperativele omului este "legatul lucrurilor". A lucrurilor cu oamenii. Dar mai ales a oamenilor între ei. Când oamenii se leagă între ei într-o idee, pot apărea şcolile de gândire şi, dacă nu e vreun vifor prin istorie, pot chiar să (re)construiască societăţi.

În rest, aproape totul e praf. Vorba cântecului: Money for nothing. Adică praf.

(foto la http://www.flickr.com/photos/africadunc/3945923096/)

de la http://www.ajutorpentruana.info/. Vă rog să îl citiţi până la capăt

Eleva Boca Anamaria, de 10 ani, din clasa a III-a B, de la Scoala Generala Nr. 6 Hunedoara, are cancer la oasele piciorului, în forma avansata si galopanta, si necesita o operatie urgenta la un spital din Viena. Recomandarea medicului este ca în maxim 14 zile copilul sa fie operat. Pentru aceasta, conducerea Scolii Generale Nr. 6 Hunedoara, împreuna cu Dîsca Tiberiu, învatatorul clasei, au pornit o campanie de strângere de fonduri necesare operatiei (suma finala necesara fiind de minim 20.000 Euro).

Oricine vrea sa o ajute, poate dona bani în conturile:

Banca Transilvania Hunedoara

În Lei: RO 61BTRL06301201U10990XX

În Euro: RO 36BTRL06304201U10990XX

Cod Swift Banca Transilvania BTRLRO21HD1

Banca Comerciala Romana Deva

În Lei: RO 19RNCB0160112281640001

În Euro: RO 89RNCB0160112281640002
Cod Swift BCR, RNCBROBUXXX

Conturile sunt pe numele mamei: Boca Zenaida Daniela

Pentru orice relatii, sunati la 0746115665

0741084430

Despre recunoaşterea de prin vecini a stimei noastre de sine

Stima noastră de sine se numeşte România. Iar nivelul ei, în vecini, adică aproape, colea, unde ni se văd isprăvile cu ochiul liber, e următorul: sârbii au interzis de ieri după amiază intrarea românilor în Serbia, cu excepţia celor care au bilet la meciul de fotbal româno-sârb de la Belgrad. Motivul nemărturisit: să nu iasă bătăi la meciul România-Serbia. Statul sârb a luat autorităţile române prin surprindere.

E duminică, şi chiar avem altele de făcut, dar văd că se tot adună lucruri care ne arată cât de "departe" am ajuns. Mai deunăzi, am aflat că la Calea Ferată am rămas fără revizori - oamenii care se plimbă zilnic pe şină şi văd starea ei - reforma poc-berceanu în căile ferate a lămurit problema - e nevoie să amintim că e primul an în care CFR are două deraieri majore pe săptămână? Atât înţeleg ăştia din România (la capitolul căi ferate).

Dar să revenim. Serbia, stat făcut knock out de NATO în Kosovo, dă cu tifla unei ţări NATO. Serbia, ţară purtată în genunchi de UE pe motiv de negăsire de criminali de război, dă una, fain şi neanunţat, unei ţări UE. Ţara respectivă, are eticheta de România. Dar sârbii ştiu că orice nume are un conţinut: o serie de atitudini-aptitudini, în primul rând politice, care se bazează pe putere economică, influenţă culturală şi militară. Faptul că sârbii au făcut acest gest fără precedent (după ce o altă ţară fantomă o făcu, Republica Moldova, în aprilie), arată cum se vede statul român din afară. Pentru că demnitatea noastră cea comună şi de toate zilele este în sarcina mecanismului politic. Este drept, politicienii frământă din aluatul care-l dăm noi. Cum noi suntem fericiţi şi chiar excitaţi atunci când România arată ca în "moartea dlui Lăzărescu", atunci, normal, că nu avem faţă de ţară - nici faţă de noi înşine, nici faţă de ăilalţi. Gestul sârbilor este firesc. România, ca stat, este o imagine colectivă infectată, e un mare apendice inflamat. Ce s-a întâmplat este normal. Ce-şi pot închipui nişte analişti ai MAE sârb despre un organism politic al cărui prim ministru taie panglici la pasaje pietonale şi autostrăzi suspendate în geografia ţării şi neterminate? Despre o opoziţie care are doar mize minore, care face comerţ cu ideea naţională şi o "societate civilă" care crede în orice, numai în valorile identităţii româneşti nu, care vorbeşte despre toate minoratele posibile, numai despre suferinţele românului nu.
Pe de altă parte, sârbii au o imagine deplasată despre ei înşişi. Chiar cred că se pot purta oricum. Dar cine le-a dat nas? Nu faptul că UE şi NATO s-au purtat arbitrar cu ei? I-au tot bombardat cu faptul că sunt lupul cel rău al Europei, după ce, să nu uităm, au pompat în Yugoslavia (SUA în special) miliarde de dolari în toată perioada guvernării comunistului croat Tito.

Imaginea stabilităţii regionale este, într-adevăr, jalnică. Parcă nişte ciori au sărit la un hoit de pe marginea autostrăzii.

E timpul să ne ridicăm un pic pretenţiile privind stima noastră de sine. E chiar imperios necesar.

Nota:
"pasaj pietonal" - mă refer la pasajul Băneasa care, chiar dacă nu e pietonal, e şi rutier, la cât de mic e în raport cu urgenţele urbane ale Bucureştilor e o glumă. Iar faptul că primul ministru vrea neapărat să-l inaugureze, arată că stăm tare rău la înţelegerea urgenţelor oraşului, nu mai vorbesc de misiunea unui prim ministru.
"autostradă suspendată şi neterminată" - este vorba de afacerea Bechtel în Transilvania. Omul politic se va duce cu elicopterul (arătând astfel cum se circulă în România) să inaugureze un smoc de autostradă (42 de km) care nu prea leagă ceva de ceva în Transilvania. Eu în locul lor m-aş fi ascuns de ruşine.

http://www.mediafax.ro/sport/mae-romanii-au-interdictie-la-intrarea-in-serbia-mai-putin-cei-care-au-deja-bilet-la-meci-4978351
http://www.gandul.info/news/miniautostrada-de-42-de-kilometri-si-pasajul-baneasa-de-500-de-metri-inaugurate-fix-de-alegeri-laudand-infrastructura-rutiera-boc-fuge-cu-elicopterul-ca-sa-taie-panglicile-4955353